Îndeosebi în zilele Postului Mare, când totul îl îndeamnă pe creştin la adevărată pocăinţă, foarte folositor este ca el să se aplece asupra sufletului său şi să se cerceteze cu luare-aminte pe sine pentru a vedea mai clar cât de mult s-a îndepărtat el de desăvârşirea vieţuirii creştine sau cât de mult s-a apropiat de ea. Pentru a ne cunoaşte pe sine trebuie să chemăm în fiecare zi la judecată sufletul nostru şi să dăm socoteală pentru purtarea şi lucrarea noastră.

Noii mucenici nu ne lasă. Însă ei nu sunt numai ajutători grabnici în necazurile pămantești, sunt îndrumătorii noștrii în viața trăită în rugăciune după poruncile Domnului. „Diferită este vârsta lor, dar credinţa este una şi aceeaşi; diferite sunt nevoinţele lor, dar bărbăţia este aceeaşi; aceia au murit demult, iar aceştia... au fost ucişi de curând. Acesta este tezaurul Bisericii: în el sunt şi mărgăritare noi, şi mărgăritare vechi...

Cu ajutorul martirilor învăţăm cum să facem faţă şi cum să ieşim biruitori în faţa „călăilor” noştri, fie că aceştia sunt boli sau neajunsuri, sărăcie, abuzuri sau ispite de tot felul. Prin exemplul lor, ni se arată că singura Bucurie, singura Nădejde, singurul Curaj, singura Putere, singura Pace, singurul Adevăr, singura Iubire este Hristos Domnul şi Mântuitorul Nostru.

Numită pe bună dreptate „grădină preafrumoasă” și „Rai al desfătării, plin de roade duhovnicești”, Viața Cuviosului Iosif Busnaya este, în primul rând, un text hagiografic de mare respirație, în care Ioan, ucenicul său, prezintă pe parcursul a șase capitole personalitatea părintelui său „Iosif, făcătorul de minuni, zis Busnaya” și „biruințele acestui atlet” al lui Dumnezeu în palestra nevoințelor duhovnicești.