Slide background Image layer

Calea rugăciunii lăuntrice

Cu cat este mai mare viteza cu care lumea inconjuratoare se indeparteaza de Dumnezeu, cu cat paganismul si desfraul nimicesc mai multe suflete, cu atat este mai mare dorinta unor robi ai lui Dumnezeu de a merge pe calea desavarsirii. Hristos face minuni in vremurile noastre! Aceasta afirmatie nu est...

Vezi detalii
Slide background Image layer

De la EU la NOI. Bărbatul şi femeia

Relaţiile dintre bărbat şi femeie sunt pline de o forţă, de o atracţie unică. De când există arta, imaginea iubirii dintre bărbat şi femeie este cea mai frecventă şi cea mai populară. Această iubire poartă în ea un mister, o taină şi un farmec. Nicăieri nu se descoperă bărbăţia ca în iubirea pentr...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Copilărie amară. Povestea unui copil crescut in orfelinat

Am speranţa că se vor găsi oameni pe care nu-i va plictisi lectura despre un om crescut într-un orfelinat de stat sovietic, om care oarecând a încercat să îndrepte ceva în propria viaţă, să îşi găsească drumul modest, precum şi folosul în cele mari şi mici. De obicei, cititorul caută să se regăseasc...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Diamante duhovniceşti. Din omiliile lui Dimitrie Panagopoulos

Când ne rugăm în faţa lui Dumnezeu, trebuie să fim cu inima înfrântă. Noi ne înfăţişăm însă cu egoism şi cu inimile reci. Doar ne facem datoria. De exemplu, citim rugăciunile de seară, fără să plângem şi fără simţământul unei adevărate vinovăţii. Omul trebuie să fie întotdeauna cu ochii în lacrimi ...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Îngerul rugăciunii

Cuvântul înger înseamnă vestitor. Această denumire o au duhurile cele netrupeşti, pentru că ele vestesc oamenilor voia lui Dumnezeu. Îngerul este acela, pe care Domnul îl poate trimite cu o anumită misiune şi care împlineşte cu exactitate acea misiune. Îngerii locuiesc pretutindeni. Dar, mai cu sea...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Everghetinosul - Volumul IV- Cartonat

Vezi detalii
Slide background Image layer

Everghetinosul - Volumul III- Cartonat

Să nu socoți că îți e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinților Părinți! Acesta este un gând trufaș, primejdios. Mai bine să te aducă în Evanghelie Sfinții Părinți ca pe un fiu iubit, care a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor. (Sfântul Ignatie Brianceaninov) Everghet...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Everghetinosul - Volumul II- Cartonat

Sa nu socotiti ca iti e de ajuns numai citirea Evangheliei, fara citirea Sfintilor Parinti! Acesta este un gand trufas, primejdios. Mai bine sa te aduca la Evanghelie Sfintii Parinti ca pe un fiu iubit, care a fost pregatit pentru aceasta prin scrierile lor. (Sfantul Ignatie Briancianinov) Ev...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Everghetinosul - Volumul I- Cartonat

Everghetinosul este o carte mare foarte din toate punctele de vedere. Cum se face că ea iese la lumină abia acum e un lucru mai presus de ştiinţa noastră. Cartea a avut cumva soarta Filocaliei: când traducătorul acesteia a avut ideea publicării ei, „distinşii” teologi de atunci s-au dat înapoi de la...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Minunatul Părinte Vitalie (Georgianul)- viața, nevoințele, harismele...

Acest om minunat ardea de iubirea lui Dumnezeu şi mai mult decât orice se străduia să-L slujească doar pe El, Căruia I se dăruise cu totul. Cu iubire plină de devotament lucra ogoarele Domnului şi cultiva vlăstarele plăpânde ale nepreţuitelor suflete omeneşti, păzindu-le de năduful amiezii cu umbr...

Vezi detalii

Biserica lui Hristos


53.00 47.7

Autor: Paul Gherasim

Editura: Doxologia

Format: 24/28

Pagini: 50

ISBN:

La Editura Doxologia a apărut al doilea volum din trilogia testimonială a pictorului Paul Gherasim - Biserica lui Hristos. Primul volum, Urma Sfȃntului Apostol Andrei, a apărut ȋn 2016, iar umătorul volum, Ştergerea urmelor, este ȋn curs de apariție la Editura Doxologia.

Întâlnirea omului cu Dumnezeu, se petrece într-un spațiu care reprezintă sufletul unei comunități sau al unui popor, chipul său și al locului în care trăiește. La români trupul bisericii crește dintr-o natură înțeleasă ca dar al lui Dumnezeu, cu a cărei substanță și frumusețe intră în armonie. Nici o farâmă din orgolioasa și performanta creștere în volum, capabilă să taie răsuflarea și să zdrobească privirea celui ce se apropie de casa Domnului, nu se regăsește în ctitoriile românești, chiar atunci când avem de a face cu o legendară încercare de a depăși tot ce putea să însemne o „falnică zidire”.
Este semnificativ faptul că bisericile noastre medievale nu au aceptat preeminența modelului constantinopolitan al crucii grecești și nici moștenirea elenistică a bazilicii. Actul devoțional al primilor Basarabi nu a creat, cum s-ar putea crede, un model. Unicitatea spațială a Bisericii Domnești, în care simplitatea gravă a formelor arhitecturale adăpostește „spațiul” pictural, lipsit de manierismul și excesele calofile ale Bizanțului târziu, reprezintă mai degrabă o piatră de hotar. Românii au continuat să ridice în cea mai mare parte ctitoriile lor pe planul alungit al navei simple și pe cel deopotrivă suplu și extins prin înlănțuirea către răsărit ale celor trei abside. Axul acesta alungit, deschizându-și brațele către locul tainei euharistice, se intersectează în punctul cuvenit cu săgeata bolților sau a turlelor prin care se cerne lumina venită din cer. Bolțile și turlele noastre nu se deschid magnifice și aproape de necuprins cu privirea ca în arcuirea cosmogonică a bisericilor constantinopolitane. Turlele noastre, săltate pe umerii pandantivilor străjuiți de cei patru Evangheliști, țâșnesc către înălțimile vegheate de chipul celui Prea Înalt. În Moldova, după armonioasa rotire a bolții stelate, turlele se lansează suple către infinit. Este o imagine cosmogonică care depășește ceea ce imaginase un Cosmas Indicopleustes în Bizanț. În același timp, zidirea se înalță în limitele a ceea ce Erminia lui Dionisie numește „măsurile celui natural sau firesc”. Sentimentul grandorii lipsește, iar măsura aceasta convertește de fiecare dată frica și zdrobirea inimii într-o nesfârșită pace lăuntrică. Întâlnirea cu bisericile noastre înseamnă un parcurs către Împărăția lui Dumnezeu pe care îl pregătesc și îl călăuzesc deopotrivă spațiul fizic al arhitecturii și spațiul pictural. Parcursul spațiului fizic, începând cu pridvorul, locul transparent al întâlnirii întunericului lumii trecătoare cu lumina dinlăuntru, este însoțit de lectura treptată a cărții deschise a picturii. Logosul întrupat, jertfa acestuia spre mântuirea noastră și propria noastră cale către Împărăția lui Dumnezeu, le aflăm în singura ipostază rodnică: existența împreună, întru Hristos.
Ne întrebăm adesea care vor fi fost „zorile” bisericilor în Țara Sf. Andrei. Urmele materiale sunt puține și o sărăcie înșelătoare bântuie locuri cheie ale începuturilor medievale românești. Există însă un fenomen al „eternei reîntoarceri” pe care cei preocupați de „calea mare a istoriei” îl califică în sfera „minoră” a artei populare: bisericile de lemn. Nu putem defini chipul construcțiilor ecleziale românești fără a vorbi cum se cuvine despre cele mai fragile, mai specifice și mai apropiate de sufletul omului înfățișări ale bisericii lui Hristos: ctitoriile din lemn voievodale, boierești și ale comunităților de țărani. Urmele lor preced adesea bisericile de zid, iar documentele ne arată că până târziu, mari așezări, precum Bucureștii, continuau să le folosească și să le păstreze. Casa omului și Casa Domnului continuau să existe într-o similitudine care ne amintește de timpul primilor creștini, de firescul întâlnirii cu Hristos, ca în tăcuta alăturare a călătorilor către Emaus. Nu cred că există un loc mai potrivit pentru suspinul pocăinței, lepădarea de sine și rugăciunea inimii ca în alcătuirile simple, mononavate, uneori marcate de săgețile unor turnuri clopotniță, ale bisericilor de lemn.
Deplina înfățișare, însă, a locului în care rugăciunea se întâlnește cu intercesorii noștri neosteniți este aceea a bisericilor–chilie, cum îmi place să le numesc. Bisericile săpate în stâncile din munții Buzăului, în colinele de cretă de la Basarabi sau în zidul de gresie de pe malul râului Doamnei, la Corbii de Piatră, păstrează la rândul lor dimensiunea unei vieți monastice topite într-o natură primitoare, semn că asceza și rugăciunea capătă, odată cu chipul luminos și senin al monahului, înfățișarea unei mari iubiri.

Dan Mohanu


Comentarii clienti: