Slide background Image layer

Ingerul Craciunului

…Bradul se afla deja de mult pe podea. Bătrâna-doică desfăcea pachetele, scoţând din ele franzele gustoase, covrigei împletiţi, brânză, carne, ouă. Apoi a împodobit bradul cu lumănâri şi dulciuri. Copiii tot nu puteau a crede ochilor. Ei admirau „îngerul”. Şi tăceau fără a se mişca. „Îngerul Crăciu...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Am vorbit cu Sfântul Nectarie...Mărturii autentice

Am redat mai multe mărturii despre Sfântul Nectarie şi mănăstirea acestuia, mărturiile autentice ale altor persoane, dintre care unele au trăit lângă Sfântul în mănăstirea lui, alţii l-au cunoscut în Eghina sau altundeva, alţii au auzit relatări despre el. Toate aceste mărturii încearcă să schiţeze ...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Povețe pentru monahi

Frate, ai venit la mănăstire ca să te mântuieşti, nu ca să îţi pierzi mântuirea; să munceşti, nu să trândăveşti. Ia aminte la acestea, iubite monah! Le ai pe toate de-a gata: hrana, îmbrăcămintea, casa şi pe celelalte. Nu plăteşti chirie sau alte cheltuieli. Ce îţi mai rămâne, decât să te îngrijeşti...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Au fost și ei cândva copii- Sfântul Iacov Tsalikis

Sfintii nostri, precum și marii părinți și asceți ai nostri au fost si ei candva copii! Pentru micul Iacov cele de pe pământ si cele din ceruri au devenit una. Si semăna acum cu acele păsări de toamnă, pe care le vezi intr-o clipa zburând cu aripile deschise în imbrățișarea cerului, iar în clipa ur...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Despre neprihănire putere – frumuseţe

Neprihănirea este frumuseţea mistică a sufletului, care se răsfrânge pe chip, în purtare, în vorbe, în întreaga bună creştere a tânărului şi a tinerei. La tinerii şi tinerele care sunt feciorelnici poţi vedea prospeţime şi frumuseţe pe chipul lor; strălucire în ochii care sunt oglinda sufletului, l...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Calea mântuitoare

În Biserică se află hrana adevărată a sufletelor noastre: Cuvântul lui Dumnezeu, Tainele, slujbele dumnezeieşti sau lecturile, cântările, ritualurile sfinte care ne hrănesc mintea şi inima. Mergeţi mai des şi împărtăşiţi-vă cu mintea, inima şi buzele voastre de nestricăciune. În lume, vă hrăniţi me...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Îngerul în trup. Sfântul Macarie cel Mare, Egipteanul

Creştinii ştiu că sufletul este mai de cinste decât toate cele create, pentru că doar omul a fost creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Ia seama cât de mare este cerul şi pământul, şi cât de mari şi slăvite sunt creaturile care se găsesc deasupra acestora! Omul însă este mai cinstit decât ...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Realităţi pe care nu trebuie să le uităm

Realitati pe care nu trebuie să le uităm: ispitele, păcatele noastre, vicleniile demonilor, amintirea morţii, pocăinţa noastră, mântuirea noastră, judecata, veşnicia *** Cercetând Sfânta Scriptură vedem că se vorbeşte foarte mult despre diavol şi despre lucrarea lui, ca şi despre Hristos şi lu...

Vezi detalii
Slide background Image layer

In pragul bisericii. Întrebări şi răspunsuri

În această carte sunt adunate întrebări, care îi apar cel mai des omului în calea către Biserică. La aceste întrebări răspunde un propovăduitor şi publicist contemporan, ieromonahul Macarie (Marchiş). Odată părintele Macarie a fost întrebat: De ce există în Biserica Ortodoxă atâtea lucruri inutile, ...

Vezi detalii
Slide background Image layer

Calea familiei

Familia este o minune imposibil de explicat, deşi se fac o mulţime de încercări în acest sens. Gândiţi-vă: doi oameni necunoscuţi, străini unul celuilalt, absolut diferiţi – bărbat şi femeie – se întâlnesc, comunică o vreme oarecare, apoi încep să trăiască împreună, să doarmă împreună, să nască copi...

Vezi detalii

Ucenic la oameni nevoitori


38.00 38.00

Autor: Arhimandrit Grigorie, Staretul Manastirii Dohiariu

Editura: Bizantina

Format: 0/0

Pagini: 374

ISBN: 978-606-8112-33-6

Batranul Grigorie, ucenic la oameni nevoitori Parintele Grigorie, Staretul Manastirii Dohiariu din Sfantul Munte Athos, are un chip adanc brazdat de ridurile nevointelor duhovnicesti si trupesti. Cartea care apare acum in traducere romaneasca explica acest chip al nevointei neintrerupte. Parintele a ucenicit o viata intreaga pe langa oameni nevoitori, incepand cu frageda pruncie si ajungand pana la conditia de monah si staret atonit. Darul uceniciei neintrerupte, adica a fi deschis la a invata continuu si inca de la cei mai simpli oameni din jurul tau, este un dar specific oamenilor cu adevarat smeriti.

Chipurile de oameni nevoitori, pe care Parintele Grigorie nu numai ca i-a cunoscut, ci i-a pastrat in mintea si in inima dansului ca pe icoane vii ale unei virtuti sau a alteia si pe care ii zugraveste in cartea de fata, nu sunt intalnite frecvent in literatura noastra. Atentia Parintelui Grigorie a fost tot timpul indreptata spre cele smerite, spre cele simple, spre cele saracacioase, spre cele nevoiase, spre atitudini si gesturi de viata, din care nu a incetat a invata, descoperind in ele adevarul caii ce duce la Dumnezeu si-l implineste pe om.

A ucenicit o viata, cu buna stiinta, nu la picioarele vreunui Gamaliel, ci la picioarele unor anonime fapturi ale lui Dumnezeu care au iesit la liman silindu-si neincetat firea. Lectia ostenelii avea sa devina fundamentala si pentru parintele duhovnicesc si staretul Grigorie. Obstea Manastirii Dohiariu este croita dupa chipul sau, iar chipul sau este croit dupa chipul celor de la care a invatat cu rabdare osteneala si silirea firii. La Manastirea Dohiariu toate treburile, si cele grele si obositoare, nu sunt facute de argati, ci de obstea monahilor, in fruntea careia se afla intotdeauna Batranul Staret Grigorie, care adeseori ramanand singur, dupa retragerea discreta a fratilor, doborati de oboseala, isi zice: „Iar m-au parasit si m-au lasat singur, ucenicii mei!”

In tinerete l-a auzit pe Batranul Amfilohie din Patmos spunand: „Cu monah care nu munceste n-am avut de-a face si nu vreau sa ma insotesc” , si a facut din asta un crez. Silirea firii, osteneala, nevointa sunt cuvintele cheie care deslusesc intelesul vietii omului ce-L descopera pe Dumnezeu si ravneste a nu-L pierde si a nu se lepada de El. Cartea Parintelui este un imn inchinat nevointei si silirii firii. Memoria lui retine din copilarie chipul celor ce se nevoiau si invata temeinic lectia ostenelii.

„De mic copil am auzit ce spune Cuviosul Ioan Sinaitul: Monahul este o silire continua a firii. Si raposata mea bunica, Zaharo, imi spunea mereu proverbul: Noaptea si zorile m-au facut ostenitoare. Daca te astepti sa te descurci numai cu munca din vremea zilei, gresesti. Aceasta virtute a silirii am admirat-o si am iubit-o mai inainte de a o cunoaste. Si continui sa o doresc ca pe ceva care se potriveste firii mele mai mult decat orice… Atat de mare folos mi-a adus aceasta nevointa incat m-am gandit sa dedic acest capitol catorva oameni, pe care i-am cunoscut a fi sau despre care am auzit ca se silesc pe ei insisi, indiferent daca au fost monahi sau mireni.”

Alte imaginii din anii copilariei ii intaresc convingerea: „Am vazut mame cu multi copii intorcandu-se de la rau mai inainte de ivitul zorilor, cu cosul de rufe pe umar si cu fusta imbibata de apa rece. Se duceau intotdeauna noaptea ca sa castige timp, sa ajunga la prunci mai inainte de a se trezi.” Fara indoiala, va fi invatat multe si din carti Batranul Grigorie, dar lucrurile fundamentale pentru viata le-a deprins din exemplul celor in jurul carora s-a aflat de-a lungul vietii.

A peregrinat mult si a fost inzestrat de Dumnezeu cu darul citirii in cartea vietii. Gustand din cele mai amare si chinuitoare aspecte ale vietii sale si ale semenilor Parintele Grigorie nu-si ingaduie sa infrumuseteze in vreun fel lumea, pe oameni si lucrurile despre care povesteste. Este realist, vede cu durere lumea asa cum este ea. Franchetea, sinceritatea, deschiderea, lipsa oricarei tendinte de a cosmetiza realitatea sau de a ocoli aspectele mai putin frumoase ale vietii fac din cartea aceasta una din cele mai frumoase si mai cuceritoare prin realismul ei, ilustrat in icoane ale oamenilor in lupta cu neputintele, cu slabiciunile, cu ispitele lor si ale semenilor lor.

Dominant in paginile carti este chipul luptator si nevoitor, ostoit de provocarile vietii, deseori biruit de slabiciuni si de ispite, cazut, nicidecum chipul biruitor, ajuns la liman, odihnit. O face atat de frecvent incat simte nevoia sa se justifice catre cititor: „Monahul Nichifor a fost ispitit mult de catre satana in pustiul Kuvari.

A fost cernit precum graul si prajit precum ceapa in tigaie. Descriind viata unui cuvios, daca nu scriem despre ispitele lui, biografia lui nu este adevarata. Daca scoti din viata Sfantului Antonie cel Mare ispitele lui din pustie, ce mai ramane? Pe vremuri, nu spuneam „Sa citim viata lui Antonie cel Mare” ci „ispitele lui Antonie cel Mare”.

Ispitele nu diminueaza cu nimic valoarea omului lui Dumnezeu. Viata crestinului nu consta numai in vederi dumnezeiesti si inaltari la cer, ci si in coborari pana in partile cele mai de jos ale iadului. Sfintii nu sunt oamenii care au privilegiul de a fi neispititi, ci sunt cei care sunt ispititi mai mult decat ceilalti si au puterea sa lupte si sa sufere pentru Imparatia lui Dumnezeu orice necaz si stramtorare si chiar sa si moara pentru ea.” In cel mai autentic duh evanghelic,

Batranul Grigorie infatiseaza neputintele si greselile celorlalti si pe ale sale, cu nadejdea si credinta ca aceasta este conditia adevarata a omului. Nu profilul omului de succes este in atentia Parintelui, ci al omului care greseste frecvent, dar se caieste pentru greselile lui, oricat de multe si repetate ar fi. Despre sine insusi spune: „Hotararile mele le-am luat mereu dupa o atenta chibzuire, mult timp si multe rugaciuni… Cu toate acestea, pentru multe hotarari mi-a parut rau si am plans mai cu amar decat Apostolul Petru.

Desi Dumnezeu imi vorbea prin semne, o data si de doua ori, eu totusi intreprindeam ceea ce hotarasem, cu consecinta de a gusta amaraciuni si suparari.” Este nemilos cu sine, ca staret, si cu cei asemenea siesi, care au primit ascultari de a indruma pe altii: „Sunt lucruri care intristeaza, insa trebuie sa fie spuse si acestea, pentru a se adeveri micimea noastra, a noastra a egumenilor. De multe ori insisi cei care conduc in Biserica, in loc sa devina aprinzatori de candele spre vesnicie, ajung stingatori de candele si nu numai... Dumnezeu ne-a pus faclii in Biserica, dupa cum spune Sfantul Isidor, insa noi ne-am stins si ne-am uscat mai inainte de a lumina.”

Franchetea Parintelui este debordanta. Vorbind despre unul dintre primii monahi, monahul Teoctist din Patmos, mult imbunatatit, de la care a invatat multe, nu va ezita sa marturiseasca faptul ca atunci cand povestea lucrurile le inflorea: „Monahul Teoctist nu facuse multa scoala, insa ii placea sa studieze. Ii placea foarte mult sa istoriseasca. Toate povestirile si traditiile nescrise pe care le stiu despre Patmos le-am auzit de la acest batran. Exagera.

Miezul istorisirilor sale era adevarat, insa infloriturile erau ale lui Teoctist. Erau insa asa de bine alcatuite, incat este greu sa mai deosebesti faptele in sine de impodobirea lor.” La fel insa va consemna si darurile si nevointele monahilor. Iata marturia Parintelui Macarie, unul din smeritii invatatori la care a ucenicit, direct sau indirect autorul nostru si care ajunge prin nemarginita nevointa la granita starii de rugaciune nerostita, indumnezeita. Intrebat de autor cum se roaga atunci cand isi implineste canonul, el raspunde: ”La inceput fac metanii pana obosesc. Dupa aceea parcurg siragul mataniilor de trei ori zicand rugaciunea vamesului (Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului) de trei ori cu marturisirea talharului (Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta) dupa aceea cate un sirag cu Rugaciunea lui Iisus, cu rugaciuni catre Preasfanta, catre Teologul si catre Cuviosul Hristodul si dupa aceea ma rog cat ma tin puterile.

Am auzit de la batranul Macarie ca in afara de rugaciune mai exista si o alta stare, atunci cand rugaciunea inceteaza si mintea se cufunda in alta traire. Nu am reusit niciodata acest lucru, insa nu ma indoiesc de aceasta stare, pentru ca vad in mine, pe masura ce continui sa ma rog, o deschidere catre ceva dumnezeiesc, pe care insa nu pot sa ti-o descriu.” Personajele Parintelui Grigorie sunt culese din lumea aceasta chinuita si indurerata. El insusi este personajul principal, desi nu se regaseste in titlul niciunui capitol sau subcapitol al cartii. Se regaseste insa peste tot ca veritabil ucenic al oamenilor si situatiilor pe care le-a trait si le povesteste.

Chipurile si evenimentele surprinse in carte sunt recapitulate in propria viata. Ecoul invataturilor desprinse din viata celorlalti se regaseste continuu in viata sa. Un ucenic perpetuu, dispus sa invete continuu de la cei pe care Dumnezeu ii scoate in calea sa. Un iubitor de oameni, care a ajuns la intelegerea adevarului ca raiul sunt cei de langa tine: „Cand imi readuc in memorie aceste persoane, de care ne leaga dragostea lui Hristos, uit de mine insumi si simt bucuria vietii, ca pe o pregustare adevarata a Raiului.”

Prezentarea respecta cronologia vietii sale si locurile in care s-a nevoit, incepand de la varsta de doisprezece ani, la scoala in Patmos, insula Apocalipsei, apoi pe rand, ca monah, in insula Paros, la Manastirea Longovarda, pe care o numeste „mama mea” pentru ca, asa cum probeaza cu insasi viata sa, „mama nu este numai cea care zamisleste, naste si alapteaza, dar si aceea care are grija de micile fapturi fara aparare in fata primejdiilor. Imediat ce am inceput sa calatoresc, Manastirea Longovarda a fost pentru mine curtea vietii mele.” Monahii „vechi” din Longovarda, care nu si-au deschis in nici un fel poarta civilizatiei moderne, „impodobiti cu virtutile prihanirii de sine, ale postirii, ale smeritei cugetari, ale rugaciunii neincetate si, mai presus de toate, cu virtutea ascunderii desavarsite de privirea lumii au fost invatatorii lui in arenele vietii monahale, de la candela din biserica pana la mancare, masa, imbracaminte si fel de a se purta.”

Ceea ce l-a marcat in chip deosebit pentru toata viata lui, a fost „pocainta adanca a monahilor,… niciunul nu se imbaia cu apele murdare ale laudelor,… pana si psalmodia si citirile din biserica se faceau cu simplitate si nemestesugit, ca sa nu li se inalte spranceana mai sus de locul in care a pus-o Ziditorul;... nu ingaduiau nimic prefacut in spatiul in care traiau ei. Considerau tot ce este mestesugit o trapa deschisa care ar fi dus la scufundarea corabiei lor in valurile dezlantuite ale slavei desarte; … nu ingaduiau nici o aroma; preferau mirosul aspru al nespalarii. In biserica nu ingaduiau nici macar mireasma florilor naturale.

Se temeau de „ori s-au indulcit cu pipaitul sau s-au molesit cu mirositul”, ca de o cadere mare… Fata lor arsa de soare, mainile batatorite cu venele iesite la vedere, incaltamintea cu nenumaratele petice, cureaua din fasii legate intre ele te smereau. Iti cainai propria ticalosie. Unde sa gasesti acolo haine moi, palme delicate si pieptanatura ingrijita?” Aici a cunoscut pe marele duhovnic Filoteu Zervakos (1884-1980) si multi alti parinti imbunatatiti, ale caror chipuri sunt zugravite in carte. Drumurile l-au purtat apoi in Manastirea Myrtia din Etoloakarnania, in Grecia continentala, unde atmosfera nu era deloc prielnica monahismului, chiar oamenii Bisericii fiind potrivnici.

Aici avea sa cunoasca un grup de femei nevoitoare pe care le va prezenta in carte ca pe niste femei mironosite. Apoi, in Manastirea Prusos si, de aici, la Sfantul Munte, destinatia finala. De la acesti simpli invatatori ai sai a invatat lucruri fundamentale care l-au indrumat in viata sa de monah precum acela ca pentru Imparatia Cerurilor nu se lucreaza cu mintea, ci cu inima: Daca m-as fi sprijinit pe mintea mea, nu as fi ramas nici macar o zi la manastire. Lasa-ti inima libera, nu o lega de logica stearpa. Inima, daca este lasata in adierile Duhului Sfant, face lucruri marete.

Monahul nu este un om logic, nefiind prin aceasta si un om nebun. Intre primii invatatori a fost Evterpi, tesatoare de paturi si de stergare, care facea lumanari si praf de candela din vita de vie arsa si pisata in piua, care ingrijea biserica, aprindea candelele din biserica si batea clopotul bisericii in fiecare zi la amiaza, de douasprezece ori. „Prin inraurirea pe care a avut-o asupra sufletului meu de copil, a avut un rol important in deprinderea mea cu randuielile bisericesti, va scrie Parintele despre ea.

De la aceasta femeie am invatat multe lucruri folositoare pentru viata monahala: sa-mi fie draga cultivarea pamantului, sa curat pamantul de pietre mai inainte de a-l insamanta, sa fac praf de carbune pentru cadelnita, sa aprind candela cu flacara scazuta. Mi-a semnat, cu toata inima, diploma de maturator si curatator, cu care ma laud pana astazi. Am invatat de unde se incepe o munca si cum se duce la bun sfarsit. Stia ceea ce stiu putini oameni: calea mai scurta de a savarsi o munca. Nu se pierdea, oricat de mare ar fi fost amploarea acesteia.

Era sigura ca daca gasim in ce fel trebuie inceputa, o vom si duce la bun sfarsit.” Sirul acestor femei, la care a ucenicit Parintele Grigorie este lung: Matusa Mina, ucenica a marelui duhovnic Filothei Zervakos, Chira Stavrula, Vlaha din satul Panaghia, Hristodula, cea zavorata (saizeci de ani nu a iesit din manastire, desi manastirea era foarte aproape de casa parinteasca), Maica Cipriana, cea cu vietile sfitilor, Maica Evghenia din Patmos, Maica Lucia, gradinareasa, care, primind canon sa se roage la Sf. Luca, se ruga: Doamne miluieste pe Sfantul Luca, Apostolul si Evanghelistul si primea har dupa har… Onest cu realitatea,

Parintele va nota si virtutile femeilor: „In anii copilariei am constatat ca firea femeiasca devine uneori mai puternica decat cea barbateasca; dar si neputintele lor: Femeile, chiar daca ajung calugarite, nu inceteaza sa fie femei si sa uite binefacerile si jertfele celuilalt, oricine ar fi acesta.” Cartea cuprinde multe istorisiri ce pot fi considerate pe buna dreptate file de evanghelie sau Pateric. Frecvent apar oameni cazuti in pacate grele care ajung, prin mila lui Dumnezeu, la momentul deplinei pocainte.

Pagini ce consemneaza marturisiri cutremuratoare. Batrana care a ucis in tinerete si este primita si iertata la batranete de un duhovnic tanar, dupa ce toata viata a fost dispretuita si marginalizata de toti semenii. Femei vames care se pocaiesc si-si schimba radical viata, precum Zaheu vamesul. Oameni pacatosi care prin mila lui Dumnezeu ajung la ceasul caintei supreme si al spovedaniei si primesc izbavirea de pacate grele. Parintele Grigorie are reflexul dumnezeiesc al cuprinderii tuturor oamenilor, depasind limitele de neam sau de gen si orice alt fel de granita. In cartea aceasta prezinta pe toti fara sa faca vreun fel de deosebire. In Hristos nu mai este nici elen nici barbar, nici rob nici slobod, nici parte barbateasca, nici parte femeiasca.

Aceasta perspectiva functioneaza atat de firesc la Parintele Grigorie. Ultimul, poate nu intamplator, din sirul de chipuri ale oamenilor nevoitori prezentati in carte este Parintele Dionisie de la Colciu, romanul. Din relatarile sale, reiese ca Parintele Grigorie l-a cercetat de multe roi, dupa ce l-a cunoscut in curtea Manastiri Vatoped, dupa o slujba. A retinut multe din gandurile si sfaturile Parintelui Dionisie pe care le reproduce. Dar a retinut si chipul lui launtric, nevoitor, ravnitor, ostenitor. Parintele Grigorie l-a indragit mult pe Parintele Dionisie poate tocmai pentru ca a aflat la dansul acelasi duh, acelasi chip duhovnicesc care-l cucerise, al nevoitorului, al celui care-si sileste continuu si peste masura firea. Nu stiu daca se pastreaza in alta parte testamentul Parintelui Dionisie catre ucenicii sai. Il reda aici Parintele Grigorie.

Acest testament spune atat de multe despre statura duhovniceasca a Parintelui Dionisie si despre chipul bineplacut lui Dumnezeu pe care-l descrie Parintele Grigorie in cartea sa: „Nu am bani sa va las. Imi prisosesc insa trei mii de canoane in plus fata de cele randuite si, daca vreunul dintre ucenicii mei nu apuca sa sfarseasca intregul lui canon zilnic, sa-si ia din acestea ce-i lipeste. Am trait in ani grei si primejdiosi. Trebuia sa muncim zi si noapte pentru a ne castiga traiul. Mangaierea strainilor in Munte sunt sapa si sapaliga si lucrul de mana.”

Preot Constantin Coman 15 mai 2015 Pomenirea Cuviosului Pahomie cel Mare Nu obisnuiesc sa ma deplasez de la locul meu de metanie, pen­tru ca odihna mea este chilia mea. Uneori insa indatoririle mele imi cer sa fac acest lucru. Intr-una dintre aceste rare imprejurari am ajuns in mijlocul unei obsti monahale numeroase. Dupa primirea calduroasa din partea calugarilor, ne-am asezat toti in micul lor arhondaric. S-au discutat multe despre calatoriile noastre pe marile intinse ale vie­tii monahale. Am vorbit despre rau de mare, furtuni, vremi senine, maluri si tarmuri. Am dat slava Dumnezeului nostru Celui bun pentru faptul ca monahii tineri au adus marturii mai bogate decat cei inaintati in varsta. Iar toate cele marturisite nu au fost vorbe goale, ci marturii despre lupte si batalii cu sinele nostru, cu diavolul si cu lumea.

Nu ne-am abatut deloc spre judecare si osandire. Cele marturisite erau coborasuri si urcusuri personale. Un frate foarte tanar a pomenit des­pre un Pateric contemporan1 al unei Biserici ortodoxe surori, iar cel mai mare din acea obste calugareasca, dand glas unei nazuinte personale, a adaugat: „Daca vom cutreiera satele noastre si vom intra in discutie cu mamele si cu bunicile, cu tatii si cu bunicii, vom scrie tomuri intregi despre intamplari minunate si chipuri de oameni nevoitori. Daca, in plus, apropierea de acesti oameni se face cu duhul dorintei de a invata si al smereniei, un astfel de Pateric aduce mult folos oamenilor.”

Acest monah a fost cel care, in acel ceas de seara inaintata, mi-a imboldit inima mult incercata. Din fericire, de mic copil am avut inclinatia de a ucenici la oameni indurerati si chinuiti si inchinatori ai Sfintei noastre Biserici. Auzeam si retineam. Priveam si imaginile se intipareau in profunzimile inimii cu o cerneala de nesters, pentru ca aceasta era amestecata cu lacrimi si sange si, de aceea, in mintea mea de copil au ramas odoare sfinte. Niciodata nu am intrebat daca 1 O astfel de lucrare este „Patericul Romanesc”, scris de catre vrednicul de pomenire Ieromonah Ioanichie Balan si editat prima oara in anul 1980, dupa care a cunoscut mai multe editii imbunatatite, fiind tradus si in limba greaca in anul 1985.

Cuvant inaine Cele marturisite sunt adevarate, pentru ca insisi acestia, de fiecare data, adaugau: „asa s-au petrecut lucrurile, copilul meu.” Ii dau slava Dumnezeului meu si Preasfintei Maicii Sale pentru faptul ca viata mea calugareasca – dimpreuna cu monahii mei si nicio­data singur – a fost una cu peripetii. Am pornit de la aceste imprejurari concrete si de aceea, ca cel ce am mers inaintea calugarilor mei, nu am pareri de rau. Am trait si la tarmul marii si la campie si la munte, iar astazi traiesc la poalele Muntelui Sfant. Nu mai pot insa sa con­tinui, deoarece mi-am pierdut lumina ochilor. Daca o sa va obosesc, iertati-ma. Iar daca va veti folosi, rugati-va pentru mine.


Comentarii clienti: